Cadrul natural prin elementele sale de relief, climat, retea hidrograficã, varietatea resurselor subsolului si-au pus puternic amprenta asupra aparitiei si dezvoltãrii retelei de asezãri si chiar asupra tipurilor de sate. Acestor factori s-au adãugat si cel istoric, uneori avantajos alteori dezavantajos.
Comuna Oituz îsi întrupeazã fiinta în sase sate, fiecare cu personalitatea sa distinctã: Oituz (fost Grozesti) – satul de resedintã, Marginea, Cãlcâi ce apartin zonei subcarpatice si Ferãstrãu, Hârja, Poiana Sãratã în Carpatii Moldovei, la limita Muntilor Vrancei cu Muntii Nemira.
Asezãrile actuale îsi au originea în vetrele construite în epoca anticã, în perioada geto-dacicã, demonstrând astfel faptul cã populaþia a locuit permanent teritoriul. Putine sunt asezãrile apãrute la începutul perioadei moderne prin roirea populatiei din satele vechi ale Transilvaniei.
Începând cu secolul al XIV-lea întâlnim date sigure despre localitãtile componente ale comunei. Privitor la documentele scrise, acestea dateazã din primul deceniu al secolului al XV-lea. în epoca feudalã popularea teritoriului s-a bazat pe elemente autohtone, fiind determinatã în special de sporul natural.
Primele apar satele din sectorul subcarpatic. Satul de resedintã Oituz (fost Grozesti) este primul atestat documentar printr-un uric scris pe pergament la Suceava în timpul lui Alexandru cel Bun la 15 martie 1410, în ziua Sfântului Lazãr.
În hrisov se mentioneazã: “Noi, Alexandru Voievod, domn al tãrii Moldovei, înstiintare facem prin aceastã carte a noastrã, tuturor cui vor cãuta pe dânsa, ori cetindu-sã o vor auzi-o, pentru acest adevãr credincios sluga noastrã, dumnealui Domoncus stolnic si fratele sãu Blaj si Iacobu, fiul lui Gheleb Miclous, ce au slujit ei mai înainte sfânt odihnitilor domnilor ce au fost mai înainte de noi cu dreaptã si credincioasã slujbã, dar astãzi ne slujesc nouã cu dreaptã si credincioasã slujbã. Drept aceea noi,… i-am miluit pe dânsii cu deosebitã milã de le-am dat lor în tara noastrã, a Moldove, sase sate pe Casin si pe Oituz anume Stãnisorestii, Sãscãutii, Grozestii si Stoienetii de la Vâlcica ….cu toate hotarele lor.”
A doua atestare este din vremea domnitorului Stefan cel Mare din august 1479.
Denumirea de Grozesti este si mai veche decât prima atestare documentarã. Se pare cã actualul teritoriu al satului ar fi apartinut, odatã, unui mare cãpitan de osti cu numele de Groza.
Desi satul Marginea, dupã descoperirile arheologice, pare a fi cel mai vechi, nu detinem un document special de atestare. Se pare cã denumirea de Marginea ar proveni de la faptul cã o parte din populatia fostei Mãnesti s-ar fi asezat la marginea localitãtii Oituz, unde a gãsit conditii prielnice, respectiv terenuri pentru culturi si necesarul de apã.
Satele Ferãstrãu si Cãlcîi au luat nastere prin roiri de populatie, mai întâi formându-se doar niste nuclee, dupã care acestea se mãresc. Ele au fost permanent sate ale comunei Oituz.
Satele din zona carpaticã au apãrut ceva mai târziu, între secolele al XVII-lea – al XIX-lea.
Satul Ferãstrãu ar fi apãrut în prima jumãtate a secolului al XVII-lea cu populatie venitã din satul Grozesti. Ortansa Racovitã în “Dictionarul geografic al judetului Bacãu” mentioneazã cã locuitorii se ocupau cu exploatãrile forestiere, prelucrarea lemnului si construirea fierãstraielor de apã, forta apei fiind folositã pentru actionarea lor. De aici provine denumirea asezãrii.
Referitor la satul Hîrja, el ar fi apãrut pe la jumãtatea secolului al XVII-lea prin stabilirea unor familii de ciobani. Unii din specialisti afirmã cã numele provine de la cel al ciobanului Cârjan, unul dintre primii ce s-ar fi stabilit în teritoriu.
Alti specialisti afirmã cã denumirea provine de la o cârciumãreasã pe nume Herjica sau Herjoaica care era proprietara unui frumos han situat la mijlocul defileului între Bretcu si Grozesti. Cãlãtorul suedez Weismantel care a poposit pe aceste locuri, în anii 1711 – 1712, scria: “Aici era han cu strajã si poartã de intrare în Ardeal.”
Primul nucleu al satului era situat pe stânga Oituzului si era format din ciobani plecati din Rucãr, Dragoslavele, Soveja si Poiana Sibiului. Ei au gãsit în zonã pãsuni si fânete necesare cresterii oilor. Satul se va întinde prin aparitia altor douã nuclee: Flocestii si Jãvrenii, ambele situate pe dreapta Oituzului. Satul Hîrja a fost resedintã de comunã pânã în 1968, în componenta lui fiind si Poiana Sãratã.
Satul Poiana Sãratã este considerat ca având cea mai socantã, bogatã si frãmântatã istorie dintre toate satele de pe Valea Oituzului. El a pendulat între administratia Austro-Ungariei pânã la Marea Unire din 1918, apoi administrasia României pânã în 1940, apartinând judetului Trei Scaune pânã în 1929, apoi judetului Bacãu pânã în 1940. In urma Dictatului de la Viena, satul trece în administrarea Ungariei, fiind ocupat de unguri la 13 septembrie 1940. Dupã rãzboi, revine României functionând ca o comunã aparte pânã în 1952 când este înglobat comunei Hîrja.
Satul a îndeplinit functia de frontierã – sat grãniceresc si punct vamal – prima mentiune documentarã fiind din 1832 sub numele de Satul Sãrat, denumit ulterior Poienile Sãrate”. El apartinea la acea datã judetului Trei Scaune din Transilvania în cadrul Imperiului Austro – Ungar. Colonizarea satului s-a fãcut cu români veniti în trei etape: din Bretcu, din împrejurimile Sibiului si Brasovului si din zona Vrancei.
Popularea teritoriului s-a fãcut din cele mai vechi timpuri,deoarece existã abundentã de apã si cãi usoare de comunicatie.
COMUNA OITUZ SE ÎNVECINEAZĂ:
